Adevărul despre un eveniment ”controversat”: 16 februarie 1933. România a cunoscut, ca mai toate țările lumii, consecințele Marii Crize din 1929-1933. Consecințe amplificate de starea reală a economiei românești, de guvernarea bezmetică, de împrumuturile externe, care au venit la pachet cu condițiile creditorilor, de corupția generalizată. Să nu uităm că perioada de criză a cunoscut și în 1929 un episod violent, la Lupeni, în timpul grevei minerilor. Au murit oameni, ca urmare a represiunii armate, ordonată de guvernul acestei țări. Poveștile cu ”pericolul bolșevic” sunt pentru proști. Bolșevici sau nu, comuniști sau nu, dacă n-aveau motive, dacă trăiau decent, nici minerii de la Lupeni, nici ceferiștii de la Atelierele Grivița, peste patru ani, nu ieșeau în stradă, pentru a cere condiții decente de viață. Și unii, și ceilalți au primit, în loc de condiții mai bune de viață și de muncă, gloanțe.

Că peste niște ani comuniștii au distorsionat niște fapte-nu pe toate, ci doar pe acelea care le conveneau, pentru a face din unii mari lideri politici-e la fel de adevărat. Dar nu are nicio importanță că Vasile Roaită era, cum zic acum unii, omul Siguranței, și a tras de mânerul sirenei pentru a chema trupele. Important este că nu el le-a dat ordinul să tragă. Și nu din cauza lui au tras.

Sunt curios dacă azi va scoate cineva vreo vorbă despre acele evenimente tragice. Mai ales dinspre sindicate și dinspre partidele ”de stânga”. Pun pariu că va fi o liniște mormântală. Așa că Raiul interbelic nu va fi atins nici măcar cu o vorbă. Nici măcar comuniștii nu au reușit o atât de radicală falsificare a istoriei.

Dar faptele rămân. Tot ce pot să sper este că ele vor avea parte de un tratament corect, într-o Românie sinceră cu tot trecutul ei.

de Constantin Gheorghe