Bine, hai s-o luam altfel. Vorbim, nu dam cu parul, nu suntem experti niciunu, asa ca pastram povestea in logica perceptiilor.

Primarul Londrei este indian (sau pakistanez, whatever, de-acolo). E ceva ce nu s-ar putea intampla niciodata la Paris desi paradisul intelectualitatii de stanga a fost Franta mult mai mult decat UK intotdeauna. O explicatie (repet, e o perceptie) vine din enclavizarea mult mai accentuata in Paris decat in Londra, banlieuel francez fiind mult mai puternic segregat rasial decat cel britanic. Pe romaneste, suburbiile dezmostenite ale Parisului sunt colorate masiv, fenomen care in UK este mai degraba aleator. Tema britanica in materie de segregare tine de auto-enclavizarea unor comunitati mai degraba pe criterii religioase decat rasiale (ceea ce se intampla si in Franta) iar asta e produsul imigratiei moderne, nu neaparat a ultimilor ani ci a epocii de dupa razboi in ansamblu. Procesul de integrare (si naturalizare) britanic a fost insa mai lipsit de complexe iar discrepanta, desi exista, este mai putin efectiv. Celebra poveste a instalatorului polonez (est european) a fost mai incarcata de west supremacysm decat a vanzatorului de supermarket pakistanez. Integrarea economica a fost, prin urmare, subiectul principal. Britanicul de culoare este mai britanic decat agricultorul roman si prin urmare mai usor de inghitit.

Si in Franta integrarea economica este subiectul principal. Ne amintim, desigur, despre „masivii” fotbalisti de culoare (ador expresia asta pentru ca pe langa dwarfii nostri cam orice echipa occidentala e masiva) care domina echipa nationala, mai mult decat in oricare alt loc din Europa. Iar explicatia e una fundamental tot economica – fotbalul e calea spre succes a comunitatilor sarace si excluse. Romanului, tolerant cum il stim, i se parea necinstit si demn de dispret acest apel la fibra atletica a francezului din Djibouti, dar pentru ca saracia blocheaza accesul la educatie si automat conduce la excludere, francezul din Cote d’Ivoire va apela la acest shortcut cu mai multa determinare decat albul din Touluse. Acesta nu e un semn ca nu exista segregare, ci ca segragarea are latura fundamentala in saracie. Normal, discutia e foarte lunga si n-ar incapea aici.

Prin urmare revin la ce spuneam ieri. Care e directia procesului? Intai a fost rasismul, apoi seregarea (tribalizarea) apoi saracia? Categoric da! Dar in Europa de dupa razboi acest parcurs avea toate sansele sa fie rupt daca se intervenea invers. Adica daca se incepea de la saracie. Ceea ce s-a si intamplat in societatile mai degraba axate pe welfare state, iar asta, contrar aparentelor, e mai valabil pentru UK decat pentru Franta. Si si mai valabil pentru Germania unde insa problema rasiala e de factura foarte recenta, e mai degraba despre integrare culturala – cum a fost cazul cu comunitatea turca – si de asta nici n-am dat o exemplu.

Prin urmare, chiar daca rasismul actual are o puternica filiatie istorica, ce face diferenta azi e unghiul de atac al diferitelor societati contemporane asupra saraciei si excluziunii sociale in ansamblu, loc in care USA sta de departe cel mai prost dintre cei mari.

Nu e insa mai putin relevant ca renasterea discursului rasist, foarte vag camuflat, este ideea de factura europeana si este cel anti-imigrationist. Natura lui perversa este ca din nou nu trateaza adevarata sa miza – saracia – ci diferentele culturale, religioase, in realitate e vorba esential despre culoarea pielii. Iar ciclul istoric al supremacysmului in adevaratul sens al cuvantului – superioritatea rasei, azi denumita eufemistic: apararea culturii crestine – se reia.

de Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.