De multe ori se întâmplă să fii martorul unei întâmplări despre care nu-ți dai seama dacă se petrece în tine sau în afara ta. Sunt acele micro-evenimente firești dar stranii la o privire mai atentă: o vrabie privind în gol, un gândac plutind calm pe luciul unei bălți, momentul exact în care un măr putred cade din pom, o briză de parfum într-un loc perfect pustiu. O senzație evanescentă că lumea asta are un dublu cu care se intersectează involuntar. Ce separă cele două lumi trebuie să fie o substanță onirică, ceva ca o irealitate acvatică, precum în fotografia Susannei Majuri, ceva ca o țesătură incoloră din fire dense de posibilitate. Iar identitatea ta, care nu e decât o poveste continuu spusă, își va rezuma subit tempoul la un andante uimit. Nici nu ai când să te sperii. Sperietura vine cu primul gând gândit și nu te mai lasă cuminte decât la următoarea transparență întâmplată. Și respiri sacadat, de la un salt la altul, printre momentele astea bizare.

de Mario Barangea