În metrou
un adolescent cu trupul ca o sfoară, plimbându-și căciula dintr-o mână în alta, și-a făcut, în sfârșit, curaj
și a început un colind banal, cântat cu ceva melisme orientale timide. Nu
l-a băgat nimeni în seamă. Nimeni. Și-a domolit treptat vocea și a tăcut brusc, înainte de terminarea versurilor. S-a așezat lângă uși, a coborât la prima. Sunt sigur
că în stomacul lui era cel mai dens întuneric și
undeva pe acolo, prin noaptea aia pe care o mesteca, un vis
care abia pâlpâia: l-am visat și eu, și mie
mi-a ținut de foame,
ca tuturor deznădăjduiților
de pe fața pământului.
Ar fi multe de spus despre foamea asta
dar teologia
a fost confiscată
de incompetenți.

Mario Barangea